Fluture şi lavă - reflectii

Firea umana ramine totusi una naiva, pierdut in propria iluzie. Ne inselam in toate privintele fie constient sau nu, dar preferam aceasta stare de himera. Intr-un moment al timpului te consider eroul propriei fiinte, invingatorul tuturor nenorocilelor, inteleptul, analistul si atleticul gindirii si-al intelegerii, noi si numai noi suntem drepti, restul sunt din categoria prostilor, din momentul din care el nu gindeste ca mine. Liber si zburator in substanta vietii.
Dar se intimpla ca la un moment dat sa te trezesti infrint in propriul regat, legat de lanturile grele si ruginite ale vietii sumbre, triste si straine. Pamintul pare greu, mult prea greu pentru a-l pasi, doresti reintoarcerea acasa, caci a noastra cetate nu e pe Pamint. Omul incearca sa fuga de propria lui nenorocire, dar tot cu ea se intilneste.
Toti iti sar in cap ca paducherimea de paraziti cu idiologii, legi si norme, luptind pentru structura intelectuala a creierul meu, implimentindui o anumita forma de a gindi, in baza unor regulamente deja prescrise, care abea apoi judeci lumea in baza a celor insusite deja, din setul de norme si valori bagate in creierul nostru. Dar creierul este al meu si numai al meu, dar totusi el nu poate fi al meu, el este al colectivului. Si nu poti fugi nicaieri, incerci sati gindesti singur gindul, dar nu poti, caci gindirea ce o posedam nu este a noastra, dar este al colectivului. Colectivul iti dicteaza modul de a gindi.
In fine nu tocmai in aceaste consta plumbul bacovenian. Plumbul e aici, e peste tot, el rasare si se desface, in momentele prielnice, ca floarea la lumina. Suntem sub jugul trenului, aruncat pe o cale ferata, iar drumul nu ne este cunoscut. Deci suntem predestinati. Si nu tocmai in sensul direct al cuvintului. Mingea este libera, dar soarte ei este decisa de modul de joc al fotbalistilor. Astfel suntem cu totii, niste bile de biliard, suntem predeterminati intr-un mod sau altul, de exteriorul nostru, nu suntem nimic decit doar oglininzi incit reflectam ceea ce a fost imprimat in noi. Insa ceea ce reflectam, o reflectam intr-o lumina deformata si transformata in specificul caracterului nostru mostenit inaintea noastra de a veni pe lume. Ceea ce reflectam determina transformarea, mersul si traectoria altor indivizi.
Si de-ar fi doar astea, dar Venus te apasa cu ale ei puteri malefice, se topeste in lava si curge, curge in gradina Edenului si intr-un moment vezi doar fum negru si lava rosie, iar pe ici colea, mai rasare o scoarta de copac verde, dincolo mai zboara un fluturas, si acest peisaj sumbru sau vesel, se afla in mereu in intr-un proces de "convectie". Abea de prinzi locul fericit sub o umbra de copac, linga un izvor de apa pura, ai impresia ca ai gasit raiul pamintesc, unde sufletul se afla-n plina liniste si stare de mulumire de sine, cind la un momend dat iti cade-n capa furtuna lavei ce te zdrobeste din visul inaltator. E plina lumea de aceasta lava diabolica, e plina de monstruozitate, prostitutie, sodomie mondiala, degenerare sexuala, droguri, alcooluri, perversitate extrema, ipocrizie detasata, cruzime, egoism, inselaciune, razboiae, conflicte si certuri etc, ne face sa simtim puterea gravitatiei a pamintului nu cu 9,82 m/s, dar cu 90,27 m/s. Dar cu toate acestea, afectele acestora ne face fericiti, pentru ca ele sunt o necesitate absoluta, poate este o prostie ce afirm, insa din momentul ce ele exista, atunci sunt necesare. La intrebarea daca Fiinta poate sa faca ceva mai bun decit ceea ce vedem, Voltaire raspunde ironic: "Ceea ce vedem este tot ce poate fi mai bun. E adevarat ca oamenii se jefuesc intre ei si se omoara; dar fac asta aducind elogii echitatii si blindetii. Pe vremuri au fost masacrati dousprezece milioane de americani de-ai dumneavoastra; dar asta numai ai face pe ceilalti sa asculte de ratiune. Un socotitor a calculat ca de la razboiul Troiei pina la a Acadiei au fost ucisi cel putin cinci sute cincizeci si cinci de milioane sase sute cincizeci de mii de oameni fara a numara copii si femeile care au pierit, in orasele distruse; dar asta pentru binele public."
Ar fi adevarat, daca nu cumva de n-ar fi fost razboaiele, apocalipsa s-ar fi savirsit demult, prin anume faptul ca omenirea avea sa-si sufere un colaps numeric, la care planeta poate sustine decit doar zece miliarde de umanoizi.
Si apoi sa nu uitam abordarile conflictualismului, care vorbeste defapt ca societatea se afla in progresie si-n functionalitatea doar daca exista conflictul sau criza.
In fine, oricum stramosii nostru au murit in razboaie, a fost trist si greu, dar suntem noi in viata. Oricum o chestie de subiectivism depresiv si pesimist este un relativism. Ne putem modifica totusi structurile noastre psihice pentru a ne transfomra viata noastra dintr-un calvar intr-un moment prielnic de fericire. Dar atita timp cit suntem robi ai psihicului si sentimentului nostru, atita timp cit vom gindi cu creierul colectivitatii, atita timp ne vom scalda in nenorociri si tristete, dar suntem fiinte umane, mult prea slabe de a rasturna acesti munti, cu toate ca ne-au fost promise enorm de multe fie in lumea de dincolo fie in cea de aici. Plumbul este plumb, si vintul va bate in sufletul nostru, atita timp cit nu vom inchide usa.
Idealurile noastre sunt departe, le fixam mult prea departe, iar noi suntem neputinciosi pentru a le realiza, din aceasta se naste suferinta, mizeria si nenorociea, poate ca aceste atribute nu exista, dar psihicul nostru le creaza prin iluzie.
Suntem singuri... Ba nu, cica mai exista oameni? Nu, oameni nu... ei mereu te dezamagesc... Ei exista, dar nu pentru mine, dar pentru ei... Sunt singur si ratacit...
Mie nu-mi ramine decit sa ramin la toate rece, viata este o opinie dupa cum afirma stoicii. As prefera sa inchid usa in mine insu-mi si sa pribegesc in aceasta lume razvratita si, asi sta... asi sta neclintit sau... sau plimbindu-ma agale prin banda de mijloc al strazii printre coloane de masini...