9 august 2011

Justificarea mortii in razboi


Atentie! Acest articul poate fi citit numai cu permisiunea sau impreuna cu un initiat in filosofie! Poate contine idei ce ataca morala generala umana! Articolul este adresat gugetelor libere si autonome!

A avea o constiinta colectiva globala si pantemporala (adica axa timpului in intregime, in special a viitorului), inseamna a se refuza ajutorul ce se acorda in cazul mortii si aceasta intr-u salvarea speciei umane, a omenirii. Nu stiu cit de umanista in fond este morala pacii, adica lupta pentru pace, lupta morala pentru evitarea razboaielor. Daca nu cumva aceasta idee morala umanitarista a pacii, este defapt si ea la fel de diabolica ca si razboiul insasi. Doar ca aceasta manifestare diabolica nu se manifesta in momentul imediat, dar ea isi are consecintele sale la sfirsitul umanitatii.
Fiinta umana ca specie asezata in natura, are parte de un handicap enorm, acea de imposibilitate de a-si mentine numarul populatiei sale constant in echilibru ca si oricare alta specie biologica. Dar ea poseda insusrile sau caracteristicile speciilor parazitare, de a-si creste numarul populatie in progresie aritmetica. Acest fapt pune in pericol nu doar existenta speciei umana, dar si al planetei insasi.
Atunci cind aproapele tau este in pericol de moarte, este o tendinta naturala si fireasca de a o salva, aceasta manifestare o intilnim si in cazul animalelor. Insa este contra firii naturii de a salva mase de oameni din calea unui razboi. Sau razboiul este un fenomen natural, justificabil, impus de natura. Fiecare animal este expus in permanenta in pericol de viata, fie lipsa hranei sau a altor conditii, fie devenind prada pentru alte fiinte. Astfel numarul acestora este unul constant echilibrat in natura. Insa fiinta umana prin constructia civilizatiei sale tehnocratice, este practic ferita de aceste ostilitati naturale, (cu exceptia unor calamitati naturale si ele abslolut necesare, pentru reducerea numarului de populatie), astfel ca a hotarit ca fiecare individ uman sa devina ‘‘vesnic’’ pina la moartea sa naturala si prin aceasta se instituie morala pacifista intra societati sau natiuni.
Pe linga acest fapt, omului ii lipseste consteintizarea la nivel global a cresterii populatiei planetei, insa aceasta planeta poate ‘‘caza’’ si asigura cu resurse naturale doar un anumit numar limit de indivizi umani. Se constata faptul ca aceasta planeta nu poate sustine decit 10 mlrd. de oameni, (azi suntem 7 mlrd.) in cazul in care aceasta cifra este atinsa, urmeaza un colaps al umanitatii, o prabusire ‘‘gravitationala’’ a tuturor civilizatiilor, prin lipsa de resurse de naturale si asigurarea necesitatilor umane si a hranei. Crizele economice ce vor fi provocate de acest numar, v-a determina natiunile la razboaie nucleare, pentru acaparare noilor zone posibile cu resurse naturale, in fine hrana. Iar prin aceasta creste si riscul de disparitie a speceiei umane.
Aicea se impune o logica evidenta in depistarea cauzelor acestui colaps al omenirii, parazitarea naturii si evitarea razboaielor. Razboiul intrauman, reprezinta unica solutie de pastrare a unui echilibru numeric pe terra si pentru asigurarea populatiei cu hrana, sau daca pina in cele din urma nu se doresc aceste razboaie, atunci ar trebui scaderea ritmului natalitatii, ceea ce aceasta este imposibil. Prin urmare, razboiul este calea fireasca si naturala de a exista. Daca n-ar fi existat toate razboaiele in istoria umanitatii, atunzi azi nu stim daca am mai fi existat ca specie. Un autor mentiona « razboiul este igieana lumii », intrucit deparaziteaza natura de un anumit numar de indivizi.
Omul este o fiinta prin excelenta parazitara, intrucit el nu produce absolut nimic pentru circuitul naturii, dar consuma din acest circuit, iar finalitatea acestuia este cunoscuta ca si soarta fiecarei organism ce este parazitat – moartea. Si atunci cind se incearca sa se amine un razboi, ar trebui sa se calculeze ca aceasta v-a apropia pe axa timpului momentul calamitatii si colapsului civilizatiei umane, iar cea mai mare durere, este aceasta finalitate. Deci prin evitarea unui razboi, noi nu salvam omenirea si nu se instaureaza pacea, decit doar se amina. Dar acest gest, nu poate fi catalogat prin nimic ca fiind unul moral.
Intr-o anumita masura teoria miliardului de aur (1 mlrd de oameni se solicita a ramina pe planeta pentru asigurarea unei vieti decente), este justificata logic, iar un asemenea razboi pentru reducerea populatiei la acest numar este inevitabil. Insa inevitabil v-a fi si colapsul umantitatii, daca numarul acestuia nu v-a fi limitat. Exista alte posibilitati de actionare pentru evitarea acestor doua posibile tragedii la scara planetara? Putin probabil...
In fond aici intervine defapt nu problema mondiala umana a razboilui, dar al atitudinii proaste a omului fata de moarte, fiind considerat ca cel mai mare rau posibil... Aici isi aminteste cineva de Socrate?

5 august 2011

Patologia societatii moldovenesti


Societatea moldoveneasca are grave orintari “spatiale” in ceea ce priveste indentificarea problemelor esentale in patologiile econimico-socio-culturale, e ceva de genul cind ii zici unui medic ca ai dureri in stomac, dar el iti face operatie la creier, dar durerile din stomac nu inceteaza, dar el continua operatiile in creier. Dar medicul prost are o logica destul de evidenta, creierul este centrul de comanda al intregului organism, prin urmare rezolvarea patologiilor se face prin creier… Este analogic cu ceea ce considera societatea moldoveneasca, ca toate problem statului nostru, se afla in nucleul politic. Astfel elita politica se face vinovata de toata mizeria din tara, de saracie, de somaj, de educatie proasta, de spitale ruinate, de cultura mediocra etc. Dar cel mai stupid moment este ca speranta moldovenilor se reaprinde o data la patru ani atunci cind se apropie alegerile parlamentare. Si politicieni la rindul lor, mizind pe naivitatea profunda a societatii in credinta faptului ca patologia principala in problemele statului se afla in nucleul politic, se declara zeitati atotputernice, capabile ca in cel mai scurt timp sa instaleze raiul pe acest plai mioritic. Atita timp cit v-a exista aceasta credinta bolnava, atita timp va promit ca societatea moldoveneasca v-a inota in toata mocirla si mizeria in care se afla. Conducerea de virf a statului are practic o functie simbolica de organizarea societatii, trasind doar careva vectori generali de evolutie a societatii, reglemetind citeva legi etc. In societatea noastre legile nu functioneaza nu pentru faptul ca sunt proaste, dar pentru faptul ca de ele beneficiaza o seama de cetateni pofighisti si iresponsabili. In occident sau in alt caz concret in Israel, sa se institue si cele mai proaste legi, atunci poporul israelit isi v-a mentine bunastarea sociala...
In una din articolele mele recente in care am abordat societatea moldoveneasca prin prisma sinergeticii (articolul v-a fi publicat mai tirziu in alta sursa), am indentificat una din problem esentiale ce provoaca toate patologiile sociale, anume lipsa de autoorganizare, dar nu de organizare (functia statului). Iar lipsa autoorganizarii in aceasta societate se datoreaza in lipsa cooperarii sinergetice a agentilor sau a elementelor ce compun sistemul social. Insa lipsa cooperari intre agenti, adica intre membrii societatii, se datoreaza pe caracterul profund individualist a moldoveanului. Insa care este cauza ce provoaca individualismul in caracterul moldoveanului ? Aceasta este problema pe care ne preocupa.
In fond moldoveanul este cazut in lantul unui cerc vicios, caci cu cit nivelul de trai este mai scazut, cu atit individul este mai individualist si cu cit indivdul este mai individualist, cu atit nivelul de trai a societatii v-a fi mai scazut. Iesirea din acest cerc vicios, este posibil numai printr-o jertfire comuna, absolut comuna a unor interese si ambitii de moment a citorva generatii.
In ce mod nivelul de trai al unei societati, afecteaza cresterea individualitatii ? Individualismul este profund legat de egoism, sau este generat de acesta in prima istanta. Egoismul este direct proportional cu nivelul pericolului de moarte, sau invers proportional cu sansele de supravetuire, adica cu cit sansele de supravetuire sunt minime, cu atit egoismul si individualismul creste. Omul are acest instinct al autoconservarii, adica tendinta de a exista in viata. Din momentul in care viata lui ii este in pericol, individul uita de orce norma socio-morala si de solidaritate colectiva, el devine un animal salbatic capabil sa-si manince chiar si copii sau parintii, foametea din ’46 a demonstrat acest lucru. Aici egoisumul si individualismul creste in intensitate maxima, atingind cel mai inalt apogeu posibil, sensul este supravetuirea mea, imi este paralel de familie sau prieteni, in special de societate. In rare cazuri idealiste se intimpla cind cineva se sacrifica pentru existenta altuia, dar aceste ipostaze mai des sunt intilnite in filme, ceea ce creaza o iluzie generala asupra moralitatii omului ca fiind unul umanistic.
Si din momentul in care in Moldova nu se traeste, dar se supravetueste, aceasta stare, alimenteaza egoismul, prin urmare individualismul si lupta pentru supravetuire, iar in cadrul unei lupte nu se tine cont nici de moralitate, nici de dreptate, nici de solidaritate etc., pentru ca in joc este pusa viata mea. Imi este paralel de starea vecinului, de sistemul educational si cel medical, de institutiile de arta si cultura, de functionare altor institutii publice, imi este indiferent de lege, imi este indiferent ca pentru nerespectarea acesteia, consecintele vor fi suportate de societatea in ansamblu, caci in viata mea imi este amenintata de saracie si moarte, pina la urma eu vreau sa supravetuesc si-mi este pofic de restul, este clar ?
Autoorganizarea unor colectivitati, cere ca indivizii ce participa la ea sa-si sacrifice timpul personal, caci autoorganizarea include un proces foarte dinamic. Insa pentru un moldovean timpul este egal cu sansele de supravetuire, el calculeaza ca fiecare timp de munca pe care o realizeaza sa fie absolut remunerata, el nu realizeaza absolut nimic, daca nu-l vizeaza o remunerare sau careva interese strict personale. Insa in cazul in care daca cetateanul este asigurat material, ce-l costa o colaborare cu semenii sai in vederea solutionarii unor probleme straine ce nu-l vizeaza, dar care ii vor fiza neaparat pe urmasii acestora. Insa moldoveanu nu, el abea isi asigura timpul sau pentru supravetuirea de azi pe miine, dar nu inca sa-l preocupe alte probleme ale societatii. Aici este manifestarea maxima a individualismului, aici este stoparea oricai cooperari sinergetice de viitor. In aceasta societate se formeaza doar mici grupuri de familie de la cumatri si nanasi, pe care ii preocupa doar asigurarea vietii proprii. Insa intr-o societate nu v-a exista nicioadata, absolut niciodata atita timp cit nivelul cooperari nu v-a depasi nivelul unor grupuri de familie, cooperarea se realizeaza la nivel national, aici este nevoie de existenta unei constiinte a colectivitatii, insa in cazul moldoveanului este prezenta doar constiinta individualitatii.
Prin urmare individualitatea este alimentata de saracie, iar saracia este alimentate de individualitate. Aici este vorba de jertfirea intereselor strict personale, chiar pentru pretul mortii sau in cel mai bun caz o viata mizera. Dar aceasta este o utopie pina la urma.
Deci toate problemele societatii nu se gasesc in conducerea statului, dar in nivelul de autoorganizare sinergetica si de cooperare a agentilor ce formeaza sistemul social. Statul poate doar sa stimuleze si sa indice directia de evolutie a sinergiei, dar nu si sa creeze sinergia insasi, aceasta revine pe contul fiecarui cetatean. Sa nu se mai astepte minuni din partea ‘‘zeitatilor’’ politice, nici din partea UE, SUA sau Rusia sau mai stiu eu cine acolo... Mai bolnava naivitate decit aceasta credinta nu poate exista in aceasta sfera...


4 august 2011

Dramatismul unei vieti banale


Invoc acceasi atmosfera sumbra de plumb bacovenian, unde constiinta-mi este inghetata plimbinduse aiurea in ratacire ca o fantoma oarba, printr-o ceata densa in marginea unui lac putrezit cu papura ofelita si spiznurat in marginea unei paduri umede si carbonizate. Printre lichenile ce spinzura lacul de padure abea se mai observa batatura unei carari, ce iese din ceata si intra in ceata, ce vine din nicaieri si pleaca spre nicaieri. Aceasta defapt este templul constiintei mele inghetate, defapt simtul propriu al existentei... In acelasi timp eul interior este topit de agitatia violenta a flacarilor ale aceleasi constiinte inghetate. Paradox? Nu! Este dubla realitate a unitatii. Prin aceasta se creaza o tensiune dramatica dintre "eu" si "eu" sau in interiorul aceleasi constiinte. Numesc constiinta inghetata, constiinta imobila, legate de lanturile grele ruginite ale propriei impotentialitati spirituale de a actiuna spre eliberarea constiintei vii in flacari. Este constiinta moarta, constiinta adormita, constiinta lipsita de cognitie, prin urmare constiinta proasta. Numesc constiinta inflacarata, constiinta luciferica, constiinta ecstatica, demonul cunoasterii, este ochiul invizibil ce vede dincolo de aparente.
Oamenii fericiti sunt oamenii ale caror constiinte sunt in ansamblu inghetate, aici lipseste tensiunea dramatica interioara, iar imaginea sumbra si dramatica a lacurilor spinzurate si paduri carbonizate se risipeste instantaneu prin evaporare, in locul acesta se instaleaza realitatea paradisiaca, viata in roz in cele din urma... Genul acestei realitati este proprie maselor, dar acestora intervine un alt gen de patologie, defapt realitatea "vesela" este realitatea "maya" (iluzie), omul este dependent de aparente, aici prin explicatie intervine intreaga filosofie-religioasa orientala. Pierderea unei averi, moartea unui om, pierderea familiei, sau un razboi nuclear nici una din acestea nu reprezinta o drama sau o tragedie, aceste sunt simple melancolii si nostalgii, chiar daca omul le primeste ca pe tragedie, iar unei divinitati supreme e rece la moartea unei populatii, indiferent de numar... Asta pentru ca lumea aceasta este "maya", iar omul prin ignoranta si naivitatea sa, se leaga cu toti dintii si ghearele de aceasta realitate, si atunci cind in aceasta raelitate au loc careva transformari, moartea unui om spre exemplu, pentru el constitue o tragedie, pentru ca este fortat sa se desparta de ea... Intr-o constiinta superioara toate aceste se intimpla in mod necesar si firesc, nimic ce se poate petrece in aceasta realitate nu poate fi o tragedie, nici moarte, nici accident, nici despartire etc. Pentru ca intreaca aceasta realitate este iluzie, un vis de scurta durata, existenta materiala insasi nu exista, nici spatiu si nici timp...
Ma simt ca un turist pe acest pamint, ceea ce stiu ca vin de undeva si voi pleca in alt undeva, dar idee n-am de unde vin si unde voi merge, pentru ca in jurul meu este ceata acestei realitati... Constiinta mea inchetata imi blocheaza privirea ochiului invizibil de dincolo...
Aici se constituie tragedia la un alt nivel, constiinta ca viata este iluzie, ca materia nu exista, ca viata unui om este doar o secunda, dar daca vreti o zecime de secunda, prin urmare viata unui om este defapt in afara timpului, atemporala... Pentru ca viata unui om nu exista in fapt...
Din aceste motive imi este voma de aceasta realitate banala, imi este voma de societate care se atirna prin naivitate destul de serios fata de ea...
Simt un urlet interior, caci sunt prizonierul acestei realitati, al acestei constiinte inghetate, vreau sa evadez, sa rup toate lanturile si sa sparg toare zidurile... Dar sunt condamnat la viata. Religia ma ameninta cu moartea pentru pacatele mele. Dar cine a cerut sa fiu adus in viata, pentru a lupta apoi pentru mintuire? Binele meu suprem ar fi fost sa nu ma fi nascut? Nu, aceasta era imposibil, pentru ca fiecare am existat atemporal, in afara oricarui timp, si am intrat in timp, si am intrat in aceasta viata stupida, care ne este regizata de un anumit Regizor...


Drama interioara...
video

20 aprilie 2011

Ce nu este Dumnezeu?


Citat extras dintr-un context cu privire la acategorialul divinitatii.

"Ridicindu-ne din nou afirmam ca Dumnezeu nu e suflet nici spirit,ca nu e fantezie nici imagine, ca nu are intelect nici duh; ca nu e exprimabil si nu e de gindit, ca nu e numar, ordine, marime, micime, egalitate, nici inegalitate, asemanare sau neasemanare; ca nu e nici putere nici lumina; nu se odihneste, ca nu are putere, ca nu e nici putere nici lumina; ca nu traeste si nu e viata, nici fiinta, eternitate, timp; ca nu poate fi atins cu spiritul sau simtit, ca nu e stiinta, nu e adevar, nici imperiu, ca nu e intelepciune, unul, unitate, divinitate sau bunatate... in genere nimic din tot ce ne este cunoscut noua sau altei creaturi cunoscut, el nu e nici existenta nici neexistenta... nici afirmare nici negatie... fiindca mai presus de orce afirmare, e cauza desavirsita si unica a totului..."*

*(Dionys. Myst.Theol., cap.5, citat de H. Leisegang, Die Gnosis, p. 214, Alfr. Kroner-Verlag, 1924)