Transfigurarea si moartea eu'lui

(Scriere libera si spontana)


Nu cunosc daca exista un sentiment mai dramatic si nostalgic, provocat de o anumita esenta factuala, decit posibilitatea de a fi constient ca esti o entitate vie, dar in acelasi timp sa simti in fiecare secunda moartea fiintei tale, in locul careia se naste o noua determinare de constiinta. A simti efectul lui Schrodinger, a pisicii moarte si vii in acelasi timp, in propria ta fiinta. Nu sunt nimic altceva decit un vas spart, prin care nu inceteaza fluxul continuu de substanta prin curgerea ei. Intr-un moment fix al timpului ma determin pritr-un anumit continut, acel continut substantial ce ocupa volumul vasului, dar aceasta substanta curge, insa ea nu este inlocuita cu aceeasi substanta sub raport calitativ, dar noul continut al vasului este diferit de ceea ce a fost cu citeva momente de timp in urma, prin urmare ceea ce este acum, nu mai este ceea ce a fost in trecut. Aceasta nu este nimic altceva decit moartea fiintei tale in fiece clipa, dar si nasterea noi fiintei. Unica ceea ce-mi tine identitatea intr-o unitate stabila, este doar numele din buletin sau din alte liste oficiale, caci nici corpul nu-mi asigura continuitate, caci corpul fiziologic isi are proprietatea de rergenerare permanenta. Dar defapt nu tocmai in aceasta consta nostalgia, in aceasta metamorfizare continuu aceea ce numesc ca fiind "EU". Dar drama se institue atunci cind rasfoesti din analele personale si dai de identitatea ta surpinsa si inchegata intr-un moment dat al timpul, intr-un context social si spatial, impregnat si materializat in imagini, atunci iti dai seama in cea mai deplina luciditate ca vezi o fiinta moarta, moarta in adevarat sens al cuvintului, nu ma intereseaza continuitatea corporala, caci nu carnalul ma determina ceea ce sunt, dar interioritatea mea, ceea ce personalizeaza. Iar daca aceasta nu mai este, ea devine moarta. Te simti strain fata de tine insuti, imposibilitatea de a te recunoaste, dea-ti atribui fiinta din trecut, fiintei momentului prezent... Si aici se naste tragica tensiune insuportabila intre contradictia dintre a fi si a nu fi... Sa-ti dai seama ca traesti in fiecare zi o realitate unica, intr-o viata unica si n-ai nimic cu ceea ce a fost cindva, ca ceea ce leaga prins spiritul tau este doar memoria, dar aceasta memorie face legatura cu o fiinta moarta, ce nu mai exista, o fiinte pe care n-o poti accepta, pe care o respingi, in care daimonul din tine striga, ca aceasta nu esti tu... Si defapt nu se intimpla ca-n momentele firesti ale unei evolutii umane, in care cineva poate afirma ca ceea ce este acum, este rodul unei evolutii continuii si constante a personalitatii sale, in care daca se priveste in trecut se percepe ca sine intr-o forma embrionara, dar totusi el. Dar atunci cind mersului tau este unul discontinui si chiar contrar cu ceea ce fusese-i, este dramatic si acestea la intervale scurte de timp. De pe alta pozitie te-ai simti privilegiat, ca ai parte de trairi multivalente sau multidimensionale, dar totusi pierzi din ceea ce poti numi ca indentitate, sau ca "EU".
Astfel te simti o entitate accidentala flexibila, metamorfizatoare, aruncata arbitrar intr-un nor de ce cenusa ce se roteste intr-un vortex ametitor, te fixezi in centru si vezi intreag univers rotinduse in jurul tau, ai dori sa scoti un urlet, dar cu-i pasa, sau te prinzi in cercul dinamic, centrifug, configurindute in noi forme dupa dinamica sistemului...