O intrebare stupida de Heidegger (fragment)

Ca intrebare fundamentala a metafizicii Heidegger, o plaseaza ca ar fi fiind: „De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curind, nimic ?" Este o intrebare care mai devreme suna mai mult intrigant, decit o intrebare ingenioasa, in care continutul si esenta sunt forme goale. Oare daca merita a fi formulate o astfel de intrebare? Si cit este ea de logica si necesara? In ce posibilitate este metafizica s-o raspunda?
Daca admitem faptul ca orce existenta este o fiintare, atunci aceasta intrebare ar cadea din prima, pe motivul ca nu-si gaseste o alta posibilitate de a fi, ceea ce inseamna ca ea defapt nu afirma nimic, si nici nu cauta sa infirme ceva. Caci doar in cazul unor afirmari sau infirmari, propozitia poate capata valoare de adevar. Se presupunem o alta conditie al acestei intrebari, sa presupunem mai degraba ca ar exista nimicul, iar fiintarea inexistenta, atunci ar exista cineva care sa intrebe: “De ce este defapt nimicul si nu, mai curind, fiintare?” Defapt putem sa presupunem fortat ca acest nimic, esta insasi fiintare. Nimicul totusi este! Ce ar exista defapt daca universul era inexistent? Ar exista inexistentul, deci nimicul! Deci este totusi ceva, ce poate sa existe. Atunci inexistenta totusi exista, anume prin faptul existentei inexistentei. Daca am vorbit la inceput ca existenta ar presupune o fiintare, atunci acest nimic care exista, este si ea o fiintare! Rezulta ca ceea ce exista fiintat si ceea ce nu exista la fel este fiintare. Atunci care ar fi sensul intrebarii enuntat de Heidegger? Este aidoma cum am formula: “De ce este de fapt lichid si nu, mai curind, apa?” Adica, apa este insasi lichidul, iar lichidul nu presupune a fi neaparat apa. Ceea ce rezulta ca nimicul este si ea o fiintare, insa fiintare nu este neaparat nimicul.
Cu toate ca ar parea absurd sa vorbim ca nimicul fiind si ea o fiintare, prin insasi faptul ca ea nu exista in genere, nu exista nici ca continut, nici ca forma, lipsit de un spatiu si un timp. Caci pe de alta parte fiintare se infaptueste ca forma si continut intr-un cadran spatio-temporal. Defapt totusi aceasta este un inteles de perceptie de pe pozitia gindirii umane. In ce masura ratiunea, ar putea defapt sa defineasca aceste lucruri si sa aprecieze printr-o valoare de adevar? Cu siguranta daca gindirea umana, ar gindi cu o alta gindire si perceptie, atunci n-ar califica ca fiintarea s-ar executa doar in aceste conditii. Dar ar gindi defapt ca insasi nimicul este si ea o fiintare, caci nimcul defineste doar ca lipsa a ceva, dar el totusi exista. Acest nimic, se creaza defapt in afara conditiilor necesare pentru fiintare, el este prezent acolo, unde existenta nu exista.
Nimic ar fi defapt o negatie. Aceasta negatie ar putea fi asociata cu inexistenta, iar existenta ca afirmatie. Cunoastem dupa Hegel ca dubla negatie este afirmatie. Daca cercetam bine un astfel de enunt: “In dulap nu este nimic.” Avem prima negatie “nu” iar a doua negatie este “nimic”, prin urmare obtinem defapt o afirmatie. Deci totusi afirmam ca ceva exista in dulap! Ce exista in dulap? In dulap exista nimic! Daca incercam sa fugim de aceasta dubla negatie si, sa reformulam cumva enuntul, atunci la fel am ajunge la rezultatul nostru: “In dulap este nimic” Deci si-n acest caz este defapt o afirmatie prin simplu fapt ca este ceva, si ceea ce este, este nimicul.
Sa presupunem ca-n univers nu exista nimic, din ceea ce numim noi ca este sau ca existenta si fiintare. Ce ar fi in acest univers? Putem raspunde simplu prin imaginatia noastra, ca ar fi nimic. Nici spatiu, nici timp, nici materie, nici spirit! Atunci ce ramine a ne imagina? Cum putem imagina un univers fara materie? Ei bine fortat il imaginam, ramine a fi doar spirit, insa cum ramine cu spatiu, care acesta ar fi defapt inditederea materiei, iar daca meteria nu exista atunci dispare si spatiu. Ramine a fi spiritul si timp, caci spiritul nu-l putem defini prin spatiu. Gindirea este spirit, dar el nu se defineste si prin spatiu, mai degraba spiritul este cel ce percepe ceva ca ar fiind timp. Unele religii vorbesc despre miscarea sau emigrarea unor spirite, insa aceasta teza ar cadea din momentul ce miscarea este o caracterisitca al spatiului, daca spiritul este independent de spatiu, atunci el nu poate avea o relatie cu el, caci chiar daca ar avea, atunci spiritul miscinduse prin spatiu, el se raporteaza la spatiu si atunci spiritul ar capata o anumita forma fata de spatiul de referinta. Dar cunoastem ca spiritul nu are forma. Gindul are forma? Evident, nu. Atunci intorcunde la idee anterioara, ar ramine deci spiritul si timpul. Defapt si timpul s-ar zice ca este o caracterisitca al materiei si anume al miscarii materiei. Dar defapt sunt in dezacord prin aceasta, prin insasi faptul ca gindirea independent de materie percepe timpul. Deci avem ramase spiritul si timpul, ce ramine daca eliminam spiritul din universul fara forma si intidere? Dar anume prin faptul ca acest univers fara spatiu si materie, el totusi isi pastreaza existenta sa. Daca eliminam spiritul, ne punem intrebarea, ce se intimpla cu timpul? Ramine a fi in continuare, sau dispare o data cu spiritul, caci nu mai este nimeni cine sa-l perceapa? Sa presupunem ca se elimina si timpul, dar atunci ajungem la o intrebare similare formulata de Augustin, cind percepe faptul ca timpul a inceput o data cu fiintarea universului, dar el se intreaba, oare cit timp a trecut inainte de fiintarea acestuia? Deci rezulta ca timpul totusi este independent de intreaga existenta. Ar ramine atunci timpul si nimicul? Dar sa presupunem fortat ca nici timpul nu exita, ramine deci nimicul. Cum definim acest nimic? Si cum arata acest nimic? Ce este in afara acestuia, sau inautru acestuia? Intilnim difucltati in posibilitatea acetui a imaginatiei noastre, insa daca nu putem imagina acest nimic, aceasta nu presupune, ca ea nu este si ea o existenta. [...]
Ironizes intrebarea lui Heidegger, pe motivul deja exmplicat, lucrarea insasi merita a fi citita doar pe motivului interesantelor jocuri de cuvinte, o noua varianta de combinare intre acestea, dar nimic mai mult.